Radu Albu a reusit sa urce cu succes pe Mt Manaslu 8163m
POSTAT PE 23 octombrie 2018
0
6.0K Vizionari
4 
Alpinistul Radu Albu a ajuns pe 28 septembrie, pentru prima dată în viața lui, pe vârful unui munte de peste 8.000 de metri. Povestea ascensiunii pe vârful Manaslu o să te facă să visezi.
”Pe munte, ca și în viață, nu există scurtături. Țintește sus și puternic, însă nu uita niciodată că a atinge vârful este opțional. Adevăratul succes este să dai totul și să te întorci cu bine acasă,” sunt cuvintele în care crede alpinistul Radu Albu, care pe 28 septembrie a ajuns pe vârful Manaslu (8.163m) din Himalaya, al optulea cel mai înalt optmiar din lume. A fost, de asemenea, prima dată când Radu a urcat un munte de peste 8.000 de metri.
Înapoi acasă, la Cluj, am vorbit cu Radu despre aventura lui, despre provocările acestei ascensiuni și despre planul său de a urca, în următorii 20 de ani, toți optmiarii din lume. Ce determină un om să dea totul – psihic, fizic și sufletesc – pentru pasiunea lui, află din interviul următor, care te va inspira să vrei să scrii propria poveste de neuitat despre curaj, determinare și îndrăzneală.
Cum ai descoperit pasiunea pentru munți?
Pasiunea pentru munte am avut-o din momentul în care l-am descoperit, la 12 ani, când bunicul meu m-a luat cu el și am urcat Vf. Negoiu. Bunicul era prieten cu cabanierul și îl vizitam destul de des, la cabana lui, în drum spre Negoiu. Am copilărit, practic, în Munții Făgăraș, de aceea îmi și sunt atât de dragi. M-am născut și am locuit în Mediaș, aproape de ei, până la vârsta de 18 ani, când am plecat la facultate. Apoi, viața m-a dus pe alte meleaguri, cu munca, în Statele Unite ale Americii și în multe alte țări, însă undeva prin 2011 am început să reiau drumețiile montane și să îmi redescopăr această pasiune. Mi-am dat seama că mă regăsesc acolo, cât mai sus, și asta m-a determinat să investesc în pasiunea mea devenind ghid montan, ajutând și alți oameni să ajungă unde își doresc și, mai ales, să visez și să muncesc pentru a reuși ascensiuni tot mai înalte. Vreau să cred că reușita mea din acest an pe Vf. Manaslu este doar începutul.
Alpiniști în drum spre Vf. Manaslu
© ARHIVĂ PERSONALĂ
Ai avut opt luni de antrenament pentru prima ta ascensiune a unui optmiar. În ce a constat pregătirea?
Încă de la începutul anului, când am decis că voi urca Mt. Manaslu, mi-am dat seama că pentru o astfel de expediție e nevoie de antrenament special. Astfel, am apelat la niște antrenori din SUA, cu o vastă experiență în ascensiuni la astfel de altitudini. Ei m-au ajutat să îmi fac planul de antrenament și cel alimentar, iar eu am urmat cu succes sfaturile lor. Pot spune acum că, la finalul celor opt luni de antrenament, fizic și mental aveam pregătite toate ingredientele pentru a reuși ascensiunea.
Antrenamentele pentru un optmiar se împart în trei mari arii: cardio, forță și mental. Fiecare din cele trei arii are mai multe subarii. De exemplu, antrenamentul cardio se face prin: trail running, urcarea unei pante lungi și abrupte cu un rucsac cu 30l de apă în spate sau urcarea unui set de 200 de scări timp de 3 ore, cam de 65 ori. Toate aceste exerciții se fac monitorizând atent pulsul, urmărind ca acesta să rămână constant în zona numită prag aerobic, fără a-i permite inimii să accelereze bătăile peste 160bpm (n.red. bătăi pe minut) în cazul meu.
Cel mai important mușchi pe care trebuie să-l antrenezi pentru o expediție la 8.000m este inima. Trebuie să fii sigur că inima ta este destul de elastică și rezistentă la efort, în așa fel încât, în fiecare zi, să poată să bată cu un puls de 150 bpm timp de 8-10 ore. Iar această capacitate trebuie să dureze un minimum de șapte zile, pentru că sesiunile de urcare și efort prelungit pe un astfel de munte sunt cuprinse de obicei între patru și șapte zile. Exercițiile cardio sunt cele care transformă inima în cel mai puternic mușchi al nostru, iar eu, în perioada de pregătire, alergam în medie cam 60km/săptămână trail running.
A doua arie, cea de forță, constă în exerciții de întărire a musculaturii generale cu mult accent pe partea de core a corpului: abdomen, spate, partea lombară, șolduri, picioare superioare și picioare, în general, mâini și umeri, dar cu ceva mai puțin accent. Această zonă e cea pe care te bazezi la efort și ai nevoie să îți fie aliat de nădejde pentru urcare susținută, cățărare și echilibru.
Pentru ascensiunea pe Vf. Manaslu, Radu Albu s-a antrenat 8 luni de zile
© ARHIVĂ PERSONALĂ
Iar cea de-a treia arie a fost cea mai provocatoare pentru mine: pregătirea mentală. Când antrenorul mi-a spus la început că vom antrena și psihicul, l-am întrebat cum vine asta să antrenezi psihicul? O să fac yoga sau altceva de genul? Am descoperit la puțin timp după aceea cum mintea se antrenează tot prin antrenamente fizice.
Sâmbăta și, câteodată, marțea, timp de trei ore, aveam de urcat niște scări lungi și foarte abrupte. Scările aveau un număr de 212 trepte și, timp de trei ore, le urcam de aproximativ 65 de ori. Atunci am înțeles cum se antrenează psihicul. Doamne, îți trebuie atâta răbdare și tărie de caracter să rămâi acolo și să faci acele exerciții sus – jos în mod robotic.
La început mi-a fost foarte greu și, deși fizic nu mă împiedica nimic, îmi venea mereu să renunț în a face toate cele 65 de ture. Le-am făcut, totuși, de zeci de ori și, astfel, s-a tocit iuțeala din mine, iar psihicul meu, prin rutină, a devenit mai puternic și eu am devenit mai răbdător. Pe Manaslu aveam să înțeleg că totul funcționează după principiul scărilor, adică “dacă nu ai răbdare, nu vei urca muntele.”
Ce te-a determinat să vrei să urci un optmiar și, mai mult, să vrei, pe viitor, să urci toți optmiarii din lume?
Până la primul meu optmiar, am urcat mulți alți munți din întreaga lume și i-am condus pe alții în expediții pe foarte mulți munți înalți, în calitate de ghid montan: Mont Blanc, Kilimanjaro, Island Peak, ca să numesc doar câțiva. Pentru un alpinist, un munte de peste 8.000 de metri reprezintă o provocare ultimă, este „doctoratul” din domeniu. Am urcat spre 8.000m treptat, începând de jos, de pe Moldoveanu, de la 2.500m la 3.000m, apoi 4.000, 5.000, 6.000, 7.000m. Așa am ajuns să îmi doresc să ajung și în „clubul celor 14” (n.red. în lume există 14 munți cu înălțimi de peste 8.000m).
Radu își propune să urce toți optmiarii din lume în următorii 20 de ani
© ARHIVĂ PERSONALĂ
„Este un vis și un proiect pentru următorii 20 de ani să urc și pe ceilalți 13 munți de peste 8.000m”
După experiența pe Manaslu, la 8.163m, am înțeles că aceștia sunt genul de munți pe care mă regăsesc, care mă vor provoca mereu, mă vor ține „treaz” și mă vor face să lupt cu barierele mele fizice pentru a le doborî, asta fiind singura șansă de a sta pe ei. Este un vis și un proiect pentru următorii 20 de ani să urc și pe ceilalți 13 munți de peste 8.000m, dar acestea nu sunt singurele planuri. Pe acești munți poți urca pe rute diferite sau în stiluri diferite. Eu lucrez acum să îmi definesc un stil propriu, dacă pot spune așa, stil pe care intenționez să îl denumesc „hibrid.”
Sunt 14 optimiari în toată lumea. De ce simți nevoia acestei provocări de a-i urca pe toți și cum arată un astfel de plan?
Fiecare optmiar are o poveste în spatele numelui său. Nepalezii îi spun Mt. Manaslu ”The Killer Mountain” (n.red. Muntele Ucigaș), pentru că omoară mulți oameni prin avalanșele sale. Pentru mine este o realizare să vă pot spune acum că am urcat pe ”The Killer Mountain”. Pakistanezii au și ei un ”Killer Mountain”, Mt. Nanga Parbat, unde și eu plănuiesc să ajung într-o zi.
„Oamenii pasionați de sporturi extreme, precum alpinismul de altitudine, sunt oameni conduși de spiritul de aventură și setea de adrenalină”
Este adevărat, și trebuie să recunosc, că oamenii pasionați de sporturi extreme precum alpinismul de altitudine și oamenii care de bună voie urcă regulat în „the death zone” (n.red. zona morții), la peste 7500 m, sunt oameni conduși de spiritul de aventură și setea de adrenalină. Camaradul francez, alături de care am urcat Mt. Manaslu, mi-a spus că sunt un „adrenaline junkie” (n.red. dependent de adrenalină). Este foarte posibil să aibă dreptate. Simt motivația și bucuria date de succesul unei astfel de realizări și abia aștept următoarele expediții.
Pentru că Manaslu a fost primul optmiar urcat, care sunt emoțiile de care ai avut parte în toată această perioadă și cum le-ai făcut față?
Când urci un munte care a ucis acum câțiva ani, într-o singură avalanșă, 12 oameni, un munte căruia localnicii îi spun ”The Killer Mountain”, iar acesta este primul tău optmiar, ai tot felul de emoții și întrebări. Cele mai frecvente sunt cele legate de proiecții negative: „oare va mai fi vreo avalanșă?”, „oare o să mor pe vârf?” sau „dacă o să mor, oare îmi vor putea aduce trupul acasă?” Toate aceste emoții și gânduri au fost accentuate când la 30m distanță în fața mea, la o altitudine de 6.700m, doi colegi argentinieni au fost smulși de lângă noi de o avalanșă. Au avut noroc, nu au fost îngropați de tot și au putut fi salvați, chiar dacă asta a marcat capătul expediției lor. Îmi place să cred că sunt un bun manager al riscului, că pot să văd în detaliu ceea ce fac și să aleg deciziile nu inspirat de adrenalină, ci de rațiune. Pentru mine „vârful” este acasă, la Cluj, și pentru a atinge acest „vârf”, voi face tot ce îmi stă în putință. În comparație cu asta, pentru Vf. Manaslu sau oricare alt optmiar, nu voi face absolut orice, voi face doar ceea ce trebuie și este omenește posibil în condiții de siguranță.
Care au fost cele mai grele momente pe care le-ai simțit pe propria piele în această aventură?
M-am îmbolnăvit în tabăra de bază încă de la începutul expediției, am răcit și am făcut o mică pneumonie interstițială (n.red. se caracterizează prin gâfâială la efort). Am avut o tuse cruntă în urma căreia am rămas cu o coastă fisurată. În condițiile acestea am făcut ascensiunea finală spre vârf. Am slăbit aproximativ 10kg în cele 30 de zile. Psihic am fost destul de puternic și nu am întâmpinat probleme majore, exceptând dorul de casă și izolarea totală.
În schimb, cea mai grea parte a fost coborârea. Am coborât de pe vârf, de la 8.163m, până în tabăra de bază, la 4.800m. Un total de 3.400m diferență de nivel în 14 ore, asta după cele șapte ore, câte am făcut din tabăra 4 până pe vârf, în noaptea precedentă. La coborâre am atins nivelul maxim de epuizare. Am coborât singur, am rămas fără apă și fără gaz ca să îmi pot topi zăpada. Pe ghețar, ziua, temperaturile ajung și la +40 grade Celsius. M-am deshidratat extrem de tare fiindcă mai bine de opt ore nu am avut nici un strop de apă să beau. În disperare de cauză, am făcut ceea ce știam că nu trebuie să fac, am mâncat zăpadă, fapt ce a contribuit la deshidratarea mea și mai mult. Umblam clătinându-mă, ca un om beat. Când mă așezam să fac pauză după fiecare 20 de pași, ațipeam cinci minute. Apoi îmi trebuiau încă două minute doar ca să mă ridic în picioare, să mă pot urni din loc alți 20 de pași.
Dar, pe parcursul coborârii, am experimentat și cea mai frumoasă scenă din toată expediția mea. Am ajuns, după 12 ore, în tabăra 1, la 5.800m, și parcă în vis le-am cerut unor șerpași aflați acolo să îmi dea puțină apă pentru că simt că mor. Unul dintre ei s-a uitat trist la mine și mi-a răspuns: „Sorry, sir, we don’t have water, but we can give you juice” (n.red. Ne pare rău, domnule, nu avem apă, dar vă putem da suc). Aveau un suc din zăpadă topită și din prafuri, cu aromă de portocale, din care mi-au dat o cană imensă. Când am început să beau lacom din acel lichid rece, am început să plâng de fericire. Abia atunci creierul meu a realizat că, de acum, totul este în regulă, că am scăpat cu bine. Acolo am conștientizat că în acea zi am ajuns pe Vf. Manaslu și am și coborât în siguranță.
„În societate totul se mișcă cu o viteză supersonică și preocupările zilnice nu fac altceva decât să anestezieze sufletul sau spiritul nostru care strigă, din când în când, disperat după atenție”
Manaslu înseamnă ”muntele spiritului”. Ce înseamnă spiritul pentru tine și cum a contat al tău în reușita ta?
Mt. Manaslu pentru mine a fost într-adevăr casa spiritului. Am învățat multe lucruri noi despre alpinismul de altitudine în această expediție, însă am învățat mult mai multe lucruri noi despre propria-mi persoană. Acolo am avut timp, fiind izolat 30 de zile, să îmi regăsesc spiritul, să stau de vorbă cu sufletul meu și să-l întreb ce mai face.
În societate, totul se mișcă cu o viteză supersonică și preocupările zilnice nu fac altceva decât să anestezieze sufletul sau spiritul nostru care strigă, din când în când, disperat după atenție. Acolo sus însă totul se întâmplă în ritm natural, acolo ești singur și e liniște. Umbli în „casa morții” (the death zone) și te simți obligat să te apropii de sufletul tău și să îl întrebi ce mai face. După ce începeți această discuție este simplu, îți va spune multe, tot ceea ce nu ai apucat să simți și să vezi în ultimii ani și, împreună cu el, vei rezolva multe întrebări și vei coborî drept „un om cu spiritul schimbat”. Aceasta a fost (și) cazul meu.
„28 septembrie 2018 a fost cea mai lungă și cea mai grea zi din viața mea din punct de vedere fizic”
Urcarea finală din ziua de 28 septembrie a durat șapte ore, apoi coborârea alte 14. Adică 21 de ore de urcare și coborâre dintr-un foc. Cum a arătat acest efort extrem când îl privești acum în urmă, din liniștea casei tale?
Uitându-mă în urmă, a fost cea mai lungă și cea mai grea zi din viața mea din punct de vedere fizic. Însă a fost și ziua care mi-a adus povești pe care le pot spune nepoților mei la 80 de ani. Am fost epuizat total, deshidratat, cu degerături pe față, ars de soare, îmi curgea sânge din buzele crăpate, aveam dureri mari din cauza unei coaste fisurate, mă durea îngrozitor ficatul, am răbdat de sete, dar eram fericit. Iar această fericire mi-a dat putere să trec peste acea lungă listă de dureri și neplăceri fizice.
Acum, că stau acasă, îmi e greu să îmi aduc aminte de multe din acele scene. Sunt destule episoade pe care le-am uitat din cauza hipoxiei (n.red. scăderea cantității de oxigen) și pe care mi le amintesc uitându-mă pe filmări sau fotografii. Sunt un om rece cu mine însumi, de obicei, dar uitându-mă acum la acele fotografii cu mine suferind, mă ia cumva un sentiment de milă. Dar mă bucur că a trecut totul cu bine și mă pot bucura acum de cele învățate și de experiența incredibilă avută.
O altă mare provocare a acelor zile a fost, printre altele, privarea de somn, doar 10 ore în patru zile. De ce atât de puține?
Hipoxia sau lipsa de oxigen creează insomnii. Majoritatea celor care urcă la altitudini de peste 6.000m și trebuie să doarmă acolo, se plâng de faptul că nu pot dormi. Creierul nostru privat de oxigen este mereu în alertă și antrenează organele vitale în procese noi care să acopere deficitul de oxigen din organism. El, de exemplu, comandă ficatului mărirea producției de celule roșii, celule care au rolul de a înmagazina și transporta oxigenul. În timp ce tu vrei să dormi, organismul tău este în alertă, funcționează ca o mică fabrică, lucrează mai intens ca niciodată pentru a-ți menține corpul în viață și funcțional.
„Colegul meu francez avea crize de hipoxie și, când se trezea speriat, se ridica în șezut și scotea sunete care indicau clar faptul că se sufocă”
In primul rând, nu poți dormi pentru că organismul tău nu se odihnește. În al doilea rând, în momentul în care intri în sacul de dormit, de la frig la căldură, și te forțezi să adormi, organismul tău se relaxează puțin și, cu el, se relaxează și inima, și plămânii. Vei observa că ritmul respirației scade. La acea altitudine, concentrația de oxigen scade undeva la 35-40%, asta însemnând că ar trebui să respirăm cel puțin de două ori mai repede pentru a putea inspira aceeași cantitate de oxigen. Când însă ești în sacul de dormit, relaxat, ritmul respirației scade și simți cum te sufoci. De aceea, o dată la cinci minute, te vei trezi căutând aer. Colegul meu francez avea crize de hipoxie și, când se trezea speriat, se ridica în șezut și scotea sunete care indicau clar faptul că se sufocă.
În al treilea rând nu dormi din cauza gândurilor și a frământărilor legate de expediție, de starea ta fizică, de expunerea la degerături sau teama de moarte. Când ești acolo, sus, somnul devine un lux din toate punctele de vedere .
Am ascultat convorbirea ta telefonică după reușita ascensiunii. De ce ai plâns?
Sentimentele de bucurie mă copleșeau, nu-mi venea să cred că am reușit să ajung acolo unde mi-am propus, după atâtea zile de chin, și efort, și nesomn. Nu pot spune că am reușit să plâng totuși, mi-au curs niște lacrimi, care au înghețat instant în ochi la cele -45 de grade, câte erau în acel moment pe vârf
„Pentru 2019, am două proiecte noi în Himalaya și ambele, dacă vor avea succes, vor fi premiere pentru alpinismul românesc”
Ce urmează pentru tine în viitorul apropiat din punctul de vedere al pregătirii și ascensiunilor?
Pe termen scurt, urmează o perioadă de recuperare. Când am plecat în expediție, aveam o ținută atletică, cu un procent de 9,8% body fat (n.red. grăsime în corp). M-am măsurat la întoarcere și procentul de body fat e acum de numai 1.8%. În momentul de față, organismul meu nu are nici grăsimea esențială normal necesară, care trebuie să fie între 2-5%. O lună de zile o voi petrece în recuperare, fără activități sportive, iar din decembrie voi începe ușor un alt ciclu de antrenamente pentru expedițiile propuse în 2019. Am două proiecte noi în Himalaya și ambele, dacă vor avea succes, vor fi premiere pentru alpinismul românesc.
Radu Albu e și fondator al celei mai mari Agenții de Expediții Montane Internaționale din România, Extreme Expeditions. Găsește detalii despre expediții și pe pagina de Facebook.
Vrei să rămâi la curent cu aventurile lui Radu Albu? Dă like paginii sale de Facebook sau viziteaza websiteul sau pe www.radualbu.ro
Articol preluat de pe RedBull.com
You may also like
Interviu: expeditia pe Manaslu si Ama Dablam, cu Radu Albu
27 august 2018
Despre accesul la internet pe traseul de trekking spre Everest Base Camp
25 septembrie 2017
